Posted by: europuzzle | April 22, 2010

MODELE CULTURALE

Ca si saptamana trecuta, avem un articol special pregatit de catre unul dintre profesorii nostri.De data aceasta articolul este realizat de domnul profesor Marian Marin.Ne folosim de aceasta ocazie sa-i multimim domnului profesor pentru cooperare si nu uitati sa fiti pe faza si pentru alte articole.;)

Rolul modelelor culturale în definirea diversităţii spaţiului european

În general, cultura este înţeleasă ca o referire strictă la ceea ce înseamnă artă (literatură, pictură, muzică etc.). Pentru un sociolog, cultura reprezintă tipare comportamentale specializate, înţelegeri şi adaptări care însumează modul de viaţă al unui grup de oameni. În acest sens mai larg, cultura contribuie în mare parte la crearea diferenţierile regionale alături de topografie, climat sau alte aspecte ale mediului fizic. Dovezile vizibile sau invizibile ale culturii – clădiri, tipuri de ferme şi utilizare a terenurilor, limbă sau organizare politică – reprezintă elemente în cadrul diversităţii spaţiale care necesită fără îndoială şi o analiză geografică. Diferenţierile culturale existente în cadrul unui spaţiu sunt exprimate cu ajutorul peisajului umanizat (peisaj cultural), putîndu-se evidenţia variaţii subtile pornite din „înţelegerea-percepţia” diferită a acestuia – spre exemplu spaţii urbane precum Paris, Moscova sau Berlin, fiecare cu o atmosferă proprie.

Existenţa acestor diferenţe a impus analiza din perspectiva geografiei regionale culturale, aceasta încercînd să găsească răspunsul la principalele întrebări cu care lucrează de ce?, cum? care? De ce de cînd specia umană s-a constituit ca singulară, culturile sunt atît de diferite? Care sunt cele mai proeminente atribute prin care culturile şi regiunile culturale se pot distinge? Care sunt originile diferitelor regiuni culturale aşa cum sunt percepute acestea în prezent? Cum într-un spaţiu limitat în cadrul căruia s-au dezvoltat trăsăturile unei culturi proprii, aceasta s-a putut răspîmdi la nivel global? De ce contrastele culturale, ce pot fi recunoscute, existente între grupuri distincte, persistă chiar şi în cazul unor societăţi multiculturale cum este cea a SUA sau chiar a celor mult mai omogene şi destul de vechi cum sunt cele din Europa? Sunt întrebări ale căror răspunsuri constituie sau vor constitui teme ce vor necesita o atentă abordare.

Cultura este transmisă în cadrul societăţii prin intermediul succesiunii generaţiilor, prin imitare, instruire şi exemplu. Aceasta se dobîndeşte prin învăţare, nu este de factură biologică şi nu are nimic în comun cu instinctul sau genele. Ca membrii ai unui grup social, indivizii dobîndesc un set de modele comportamentale, de percepţii fizice (vis-a-vis de cadrul natural) şi sociale de cunoştiinţe privind tehnicile existente. În afara a ceea ce este necesar, percepem cultura în cadrul căreia ne-am nescut şi crescut, fără a fi necesar a o surprinde în totalitate. Vîrsta, sexul, statutul sau ocupaţia pot dicta aspecte ale întregului cultural cu care suntem îndoctrinaţi. Cultura – care este, în ciuda caracteristicilor generale şi de identificare, şi a faptului că apare ca uniformă şi conformă – înfăţişează o structură socială, un cadru pentru roluri şi relaţii între indivizi şi grupuri. Fiecare individ învaţă şi aderă la reguli şi convenţii ce aparţin nu numai culturii ca şi întreg ci şi la cele specifice grupului din care face parte. În schimb, chiar subgrupul însuşi poate fi recunoscut ca o structură socială.

Cultura reprezintă un complex de tipare comportamentale şi atitudini interrelaţionate. În realitate însă complexul său nu poate fi apreciat în întregime ceea ce poate duce la neînţelegerea sa dacă ne concentrăm atenţia numai asupra unor trăsături limitate şi evidente. Ustensilele pentru mîncat, utilizarea gesturilor, ritualul ceremoniilor religioase pot caracteriza o cultură pentru un observator ocazional. Acestea sunt însă, individual, părţi insignifiante ale unei structuri mult mai complexe care poate fi apreciată numai ca întreg.

Caracteristicile culturale, cel mai mic item distinctiv al culturii sunt unităţi ale comportamentului dobîndit plecînd de la limba vorbită la uneltele folosite sau la jocuri. O caracteristică poate fi un obiect, o tehnică, o credinţă, sau o atitudine. Acestea reprezintă cele mai elementare expresii ale culturii, cărămizile complexului model comportamental al grupurilor distincte de oameni.

Trăsăturile culturale individuale sunt interdependente şi funcţionează în cadrul unui complex cultural. Existenţa unor astfel de complexe este universală.

Atît complexele cît şi caracteristicile culturale au o extindere spaţială. Cînd acestea sunt surprinse cu ajutorul hărţilor se evidenţiază caracterul regional al componentelor culturale. Geografii sunt interesaţi de distribuţia spaţială a acestor elemente individuale, principala lor preocupare fiind cea legată de regiunea culturală, un spaţiu ocupat de o populaţie ce utilizează caracteristici culturale distincte, ce pot fi recunoscute şi care reprezintă esenţa atributelor şi activităţilor colective. Exemplele includ organizarea politică moştenită a societăţii, religiile sale, tipul de economie şi chiar îmbrăcămintea, tipul caselor etc. Acestea sunt specifice fiecărui complex sau caracteristică culturală a grupurilor populaţionale în parte.

În final putem observa că un ansamblu de regiuni culturale care înfăţişează un set de complexe culturale şi peisaje oarecum comune, pot fi grupate în cadrul unui spaţiu cultural. Spaţiile culturale pot fi considerate regiuni culturale în sensul mai larg al generalizării.

Prezentul context european scoate însa la iveală o accentuare a importaţei modelelor culturale, naţionale, regionale, si nu în ultimul rind locale (acestea din urmă, dacă se ţine cont de principiile autonomiei).

Deciziile politice ale ultimilor ani suprapuse unor evoluţiii economice spectaculoase au generat apariţia unor situaţii care probabil, vor modifica peisajul european, cel puţin din punct de vedere inter-statal si intra-statal.

Tendinţele de autonomizare regională si ulterior de independenţă, ale unor regiuni cu model cultural propriu sunt prezente în multe state din Europa, unde procesul de disoluţie este mai accentuat. Acestea sunt însă legate de performanţa economică, de modul în care aceste modele culturale se pot susţine si promova. Nu poţi vorbi de autonomizare sau independenţă dacă economia proprie nu are capacitatea de susţinere.

Ţara Bascilor si Catalunya, sunt două dintre cele mai dinamice regiuni ale Europei Sudice si, fără îndoială cele mai performante ale Spaniei. Prima concentreaza activităti ale industriei grele în timp ce a doua reprezintă un succes în ceea ce priveste activităţile terţiare. Ambele dau dovada de un naţionalism mai mult sau mai puţin mascat cu origini în istoria proprie. Trebuie să ţinem cont de faptul că ţara Bascilor a constituit întotdeauna o excepţie, neputînd fi integrată pe deplin în nici o structură politică (statală), fie că este vorba de Imperiul Spaniol fie că este vorba de perioada dictaturii franchiste. Catalunya a câstigat foarte mult în ultimul timp, si chiar dacă se bucură de autonomie regională nu îi este rusine să afirme cu orice prilej “Cataluna no es Espana”.

Complexitatea abordărilor este determinată fără îndoială de evoluţia istorică dar si de contextul natural, ambele favorizînd supravieţuirea sau dimpotrivă extincţia modelelor cultural.

Franţa, un simbol al umanităţii, se situează pe o poziţie oarecum aparte, fiind protejată de modelul republican (Liberte, Egalite, Fraternite), care neagă diversitatea culturală în favoarea unei universalităţi abstracte. Aceasta creează o mare presiune asupra individului sau grupului provenit din afara graniţelor, obligîndu-i să-si nege diversitatea culturală pentru a evita excluderea din cadrul unei comunităţi naţionale, percepută ca o entitate statică si monoculturală.

Olanda, însă poate fi catalogată drept laboratorul social al Europei, statut pe care face eforturi susinute să si-l menţină. Toleranţa la diversitate a societăţii olandeze este rezultatul unei îndelungate experienţe atît în interiorul graniţelor cît si în exterior.

Când în 1572, Wlihelm I de Orania a proclamat in mod public dreptul fiecaruia la libertate individuală si religioasă, în cadrul întrunirii de la Dordrecht, el a  dorit să „protejeze libera credinţă religioasă, atît pentru catolici cît si pentru protestanţi, fără oprelisti sau forţări”. În acel moment Olanda devine un tărâm al făgăduinţei într/o Europă măcinată de războaie religioase (prigoana evreilor în Spania sau a hughenoţilor din Franţa). Mai mult decît atît, cele două comunităţi vor contribui decisiv la crearea statutului de putere comercială pe care regatul îl va dobîndi în scurt timp. Există un cuvînt, mai mult decît atât, un concept, olandez, intraductibil si valabil numai în Olanda, gedogen. Acesta ar însemna a fi tolerant, dar, toleranţa este o noţiune pasivă în timp ce gedogen este activ. El reprezintă o toleranţă deschisă si constituie o chestiune a politicii olandeze. Dacă există o problemă socială care nu permite adoptarea unei soluţii concrete, olandezii vor fi gedoog, adică vor accepta o excepţie de regulă, nu prin a închide ochii la încălcarea acesteia ci prin acomodarea cu ea. Cea mai interesantă definiţie a fost dată însă de olandezul obiţnuit si anume că  gedogen este nelegal dar nu ilegal.

Divizaţi prin cultură uniţi prin ideal este o abordare unică în Europa, cum unică este si Elveţia din punct de vedere al acceptării multiculturalităţii. Cele patru modele culturale, au convieţuit si coexistă subordonate însă unui scop comun. Poziţia geografică, la întretăierea principalelor axe comerciale europene, a favorizat ţara cantoanelor în a-si menţine statutul de neutralitate. Faptul,  că la un moment sau altul, datorită evoluţiei politice a vecinilor, Elveţia ar fi putut cădea pradă războaielor culturale dar nu a făcut-o, se datorează si ancorării acestor comunităţii într-o realitate comună. Standardul de viaţă foarte ridicat se datorează si modului în care elveţianul obiţnuit ia parte la viaţa politică, la luarea deciziilor ce îl privesc direct. Este dreptul nostru să spunem nu atunci cînd guvernul spune da, principiul participării prin referendum a populaţiei este unul de la care Elveţia nu va abdica, chiar dacă acesta poate genera luarea unor decizii controversate din perspectiva europeană.

Europa va suferi fără doar si poate transformări, modelele culturale iesind la rampă într/un fel sau altul, într-un moment sau altul. Cert este că în actualul context politic si economic, inclusiv al globalizării, modelul cultural va fi cel care va amprenta spaţiul geografic susţinînd idea identităţii.

dr. Marian Marin


Categories

%d bloggers like this: